Organizarea judecătorească - drept roman

1. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ-DREPT ROMAN

Facultatea de Economie și Drept
ORGANIZAREA
JUDECĂTOREASCĂ-DREPT
ROMAN
Drept roman, DRP I
Lector dr. Adrian Boantă
Pentru uz intern
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

2. PROBLEME CONCEPTUALE

În statul roman, până în perioada dominatului, s-a
păstrat distincția între magistrații judiciari și judecători.
Magistrații judiciari erau funcționarii statului care
administrau justiția având dreptul de a desemna un
judecător pentru soluționarea unui litigiu .
Magistrații judiciari aveau următoarele prerogative de
administrare a justiției :
-Primirea sau respingerea cererilor de chemare în judecată ;
-Judecarea unor cauze reduse ca importanță;
-Desemnarea unui judecător după alegerea sau înțelegerea
părților;
-Luarea unor măsuri preventive în favoarea reclamantului

3. PROBLEME CONCEPTUALE

Judecătorii erau persoane alese de pe o listă sau
propuse de părți pentru a soluționa un litigiu.
Judecătorii compuneau așa numitele Tribunale centumiviri
(Tribunalele celor 100)
Și decemvirii – președinții de secții;
Competența de soluționare:
Succesiuni;
Contracte de imprumut;
Rudenia agnatică;
Uzucapiune;
Servituți;
Părțile : actor sau petitor (Reclamant) și reus (pârât)

4. Perioada istorice

În epoca Regalităţii, regele era persoana care
îndeplinea atât funcţia de magistrat, cât şi cea de judecător,
în baza puterii sale supreme numită imperium
Odată cu instaurarea Republicii, sarcina de a judeca în drept
a revenit celor doi consuli, care, însă, nu judecau împreună,
ci separat, pentru că, potrivit tradiţiei, ei îşi exercitau
atribuţiile alternativ, fiecare dintre ei timp de o lună.
Acest sistem s-a menţinut în vigoare până în anul 366 î.Cr.,
când puterea de judecată a consulului a fost desfiinţată,
rolul de a judeca în drept revenind pretorilor (anul 366 î.Cr.
fiind anul înfiinţării preturiie civile). Consulii şi-au menţinut
numai jurisdicţia graţioasă, respectiv, dreptul de a-şi da
concursul la încheierea şi autentificarea unor acte, de către
părţi, în afara procedurii contencioase.

5. Perioade istorice

• Pretorii civili judecau însă numai cauzele care se iveau
între cetăţenii romani. Conflictele apărute între cetăţenii
romani şi străini au fost date spre judecare în
competenţa pretorului peregrin, începând cu anul 242
î.Cr., an în care au fost înfiinţate preturile peregrine.
• În perioada imperiului, rolul magistraţilor este luat de
funcţionarii administrativi imperiali, care erau numiţi
direct de împărat. În cadrul funcţionarilor administrativi,
exista o strică ierarhie, ce îmbrăca forma unei piramide.
Astfel, chiar în vârful acestor piramide, se situa împăratul,
care avea competenţa de a judeca toate litigiile pe care
le considera că intră în sfera lui de activitate.

6. ATRIBUȚII

Important este de reţinut, în ceea ce priveşte rolul
pretorului în cadrul procedurii de judecată, faptul că el nu
judecă, ci dă numai o recunoaştere actelor săvârşite de
părţi. Rolul pretorului se limita la a atribui bunul în litigiu
uneia dintre părţi, numirea judecătorului şi recunoaşterea
dreptului afirmat de o persoană în faţa sa. Pretorul putea
însă interveni şi pe cale administrativă, în baza autorităţii
(imperium) ce îi era recunoscută de legislația romană,
pentru soluţionarea unor conflicte între particulari,
intervenţie ce se realiza prin unele proceduri.

7. JUDECĂTORII

În cea de-a doua fază a procesului roman, cea in judicio,
instrumentarea cauzei revenea judecătorului, respectiv,
judecătorilor constituiţi în tribunalele permanente sau în
tribunalele nepermanente, acestea din urmă fiind
constituite pentru soluţionarea unei singure cauze, sau
pentru cazuri de urgenţă.
Judecătorii unici erau de două feluri: iudex şi arbiter. Iudex
era ales de părţi pentru o singură afacere şi confirmat de
magistrat, deci, îndată ce se pronunţa sentinţa, calitatea sa
de judecător înceta. Arbiter era judecătorul ales de părţi şi
confirmat de magistrat, care judeca afacerile în care ceea ce
se contesta era numai întinderea dreptului, şi nu dreptul în
sine.

8. JUDECĂTORII

• În principiu, părţile beneficiau de o libertate deplină în
alegerea judecătorului. Pentru a evita însă şicanele din
partea pârâtului, acesta avea dreptul să refuze numai
două propuneri ale reclamantului cu privire la persoana
judecătorului. Procesele dintre cetăţenii romani şi străini
erau judecate de recuperatori, în baza înţelegerii
intervenite între statul roman şi statul al cărui cetăţean
era străinul.
• Tribunalele erau de două feluri: tribunale permanente şi
tribunale nepermanente. Tribunalele permanente,
formate dintr-un număr impar de recuperatori (3, 5, 7),
judecau cazurile dintre cetăţenii romani şi străini. În
timp, tribunalele nepermanente au fost investite şi cu
judecarea cazurilor urgente

9. Timpul şi locul judecăţii

• În ceea ce priveşte timpul de desfăşurare al judecăţii, în
cadrul sistemului de drept roman, anul judiciar cuprindea
două sesiuni, între care se situau vacanţele, care,
corespundeau perioadelor jocurilor şi perioadelor în care
se desfăşurau muncile agricole.
• În afara perioadei jocurilor şi a muncilor agricole, mai
existau anumite zile, desemnate prin titulatura de dies
nefasti, când desfăşurarea judecăţii era oprită.
• La judecată trebuiau să fie prezente atât părţile cât şi
judecătorul. În cazul în care una dintre părţi lipsea, se
aştepta până la amiază şi, dacă nici până atunci partea
absentă nu se prezenta; se dădea câştig de cauză părţii
prezente (potrivit dispoziţiilor Legii celor XII table - post
meridiem presentilitem addictio).

10. Timpul şi locul judecăţii

• Judecata ţinea atâta vreme cât se considera necesar pentru
elucidarea faptelor. Astfel, se putea întâmpla ca dezbaterile,
prezentarea probelor şi susţinerea pledoariilor avocaţilor să
nu se poată încheia într-o singură zi. În acest caz, judecătorul
sista lucrările la apusul soarelui, urmând ca judecata să fie
reluată a doua zi dimineaţa. Sentinţa era pronunţată în ultima
zi de judecată.
• În ceea ce priveşte locul de desfăşurare al judecăţii, de obicei,
procesele se ţineau în forul roman, situat în mijlocul oraşului,
regulă valabilă şi aplicabilă în cazul procedurii contencioase.
• Spre deosebire de cazul procedurii contencioase, în cazul
jurisdicţiei voluntare, judecata se putea desfăşura atât în for,
cât şi în orice alt loc, considerat de părţi ca fiind oportun.