Structuri sociale în România interbelică

1. Structuri sociale în România interbelică

• România a devenit un stat de marime medie,
• Suprafata ei a crescut de la 137.000 kmp la 295.049
kmp, fiind a noua tara ca suprafata în Europa, în ceea
ce priveste populatia pe locul 10 între statele Europei.
Cel mai important recensamânt al populatiei s-a
desfasurat în anul 1930, când au fost numarati 18 025
896 locuitori. Dintre acestia, 71,9% erau români,
7,9%maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni si
ucraineni, 2,3% rusi, 14114s1819o 2%bulgari, 1,5%
tigani, 0,9% turci, 0,6% gagauzi, 0,3% sârbi si croati,
0,3% polonezi, 0,1% greci, 0,1% tatari, 0,3% alte
nationalitati.

2. România a încetat sa mai fie un stat de emigratie

• România a încetat sa mai fie un stat de
emigratie, mai ales dupa ce, în 1925, a fost adoptata
o lege ce consfintea libertatea emigrarii. Pâna în
1938, s-au asezat în România 28 580 cetateni straini
si au plecat 11 709 cetateni români. Marea majoritate
a populatiei, în procent de 78,9%, a continuat sa
traiasca în lumea satelor. Restul, de 21,1%, era
concentrata în orase, ca Bucuresti, cu 630 000
locuitori, sau Cernauti, Galati si lasi cu cea. 400 000 locuitori fiecare. O statistica din 1930, privind
repartitia fortei de munca pe profesiuni, arata ca
72,3% dintre locuitori lucrau în agricultura, 9,4% în
activitati industriale, 4,8% erau functionari, iar 4,2%
se ocupau de comert si credit.

3. Basarabia- provincie unita cu patria-mama

• Fiecare provincie unita cu patria-mama, în
anul 1918, a avut, în acest context,elemente
specifice ale structurii sociale. în Basarabia,
taranimea era numeroasa, iar
intelectualitatea redusa, dar activa din punct
de vedere politic. în Bucovina, marea
majoritate a întreprinzatorilor capitalisti era
de origine straina -germana sau evreiasca.
Ţaranimea se ocupa în special cu cresterea
vitelor.

4. Diferența oraș - sat

• Dupã 1918, societatea a cunoscut un proces de
separare, oamenii diferenţiindu-se radical
datoritã spaţiului de locuire, a stãrii materiale,
dar şi a mentalitãţii. Astfel, se formeazã douã
cadre sociale, unul fiind cel de la oras şi celãlalt
cel de la sat.Primul cuprinde acea parte a
populaţiei legatã de modern şi de Occident, iar
celãlalt este format din oameni care-şi trãiesc
viaţa dupã tradiţie şi obicei. Deşi majoritatea
populaţiei trãia la ţarã, cele mai importante
schimbãri se petrec la oraş, unde modernitatea
are cea mei mare influenţã.

5. Burghezia

Cea mai importantã clasã socialã din aceastã perioadã este burghezia.
Ea este clasa conducãtoare, liberalismul fiind cea mai infleuntã
ideologie a vremii. Aceştia erau constituiţi în douã ramuri: cea
tradiţionalã(burghezi formaţi în secolul al XIX-lea, cum ar fi fam.
Assan, Costinescu, Alexandrescu, Stirbey, etc.), şi cea de primã
generaţie (burghezii apãruţi dupã 1918, dintre care cel mai important
este Nicolae Malaxa, proprietarul întreprinderii Malaxa din Bucureşti).
Burghezii, indiferent de momentul formãrii, au jucat, pe tot parcursul
perioadei interbelice, un important rol atât economic, cât şi politic,
consolidându-şi puterea datoritã cât şi în sprijinul dezvoltãrii
economice. Partea care a dominat, ca numãr, a fost burghezia micã şi
mijlocie, acei întreprinzãtori mici, care au reuşit sã ridice economia
româneascã la standarde europene. Totuşi, marea burghezie a fost cea
cu cea mai mare inflenţã politicã, o parte din aceştia formând, în jurul
regelui Carol al II-lea o grupare influentã numitã camarila regalã.
Moşierimea, categorie socialã tradiţional româneascã, aflatã, înaintea
primului rãzboi mondial, în vârful societãţii, dispare acum, datoritã
reformei agrare. Investind banii primiţi ca despãgubire, moşierii au
devenit burghezi. Unii dintre ei au pãstrat pãmânturile rãmase, însã
majoritatea au abandonat complet agricultura.
În schimb, numeroşi burghezi au cumpãrat moşii pe care le arendau.
Cu timpul, deţinerea unei moşii, practicã a burgheziei, a devenit un
motiv de mândrie, un blazon, un titlu nobiliar.

6. Intelectualii epocii

O altã clasã care s-a impus a fost cea a intelectualitãţii. Puţin numeroşi, şi
înscrişi la recensãminte ca funcţionari sau burghezi, intelectualii epocii au avut
o infleunţã remarcabilã asupra mentalitãţii epocii.
Majoritatea acestor învãţaţi era formatã din cadre didactice, care, în general,
aveau o situaţie financiarã bunã. Dintre aceştia se detaşau profesorii
universitari, cãci funcţia din Universitate aducea cu sine siguranţã financiarã,
aşa cum aratã şi Iorgu Iordan în memoriile sale: „O catedrã în învãţãmântul
superior din România veche valora –acesta-i termenul exact- cât o moşie bunã,
cu avantaje în plus faţã de aceasta. Cãci, în afarã de „glorie”, posesorul ei se
bucura de un frumos venit material, care era asigurat fãrã teama pe care o avea
moşierul, cã o secetã sau altã întãmplare asemãnãtoare îl poate ruina” ¹ .
Totuşi, noii intelectuali au început sã punã la îndoialã vechile valori, unii
practicând un modernism agresiv(de exemplu, artiştii ca Brâncuşi, Ion Vinea,
Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Eugen Ionescu, G. Enescu, etc.).
Mulţi dintre învãţaţi aveau simpatii pentru mişcãrile de stânga, sau de dreapta.
In genere, simpatizanţii universitari ai Legiunii, ca Nae Ionescu sau Nichifor
Crainic, respingeau ideile modernismului, cãutând sã defineascã o
spiritualitate românã, şi crezând cu tãrie în acea Românie o tradiţiilor, pe care
ei o considerã pierdutã.
Pe de altã parte, intelectualii tradiţionali, ca Nicolae Iorga, pierd respectul
studenţilor şi chiar a colegilor, datoritã ideilor prezentate de aceştia,
considerate, în general, depãşite.
Scriitorii formau o categorie aparte, trãind cu convingerea cã reprezentau
„ceva”, şi cã slujba e degradantã. Ei considerau cã rolul lor era acela de a
observa lumea, şi nu de a face parte din ea.

7. Intelectualitate tehnicã

În acelaşi timp, s-a format o intelectualitate tehnicã, şi a noilor ştiinţe
sociale. Dintre aceştia, se remarcã personalitãţi ca Dimitrie Gusti (fondatorul
unei şcoli sociologice), Virgil Madgearu, Victor Slãvescu, Mihail Manoilescu
şi Gheorghe Zane (ultimii patru fiind fondatorii gândirii economice române).
În principal, intelectualitatea românã din perioada interbelicã s-a plasat pe
poziţii progresiste, şi a cunoscut o creştere numericã şi calitativã
remarcabilã. Trebuie, de asemenea, observat cã Universitatea din
Bucureşti, în privinţa numãrului de studenţi şi a gradului de pregãtire, se afla
printre primele trei universitãţi din lume.
Una dintre noile grupãri apãrute a fost muncitorimea, clasã apãrutã ca
urmare a industiralizãrii masive din perioada studiatã. Mihail Manoilescu
afirma:” Industria nu eşte numai cheia bogãţiei statelor moderne, dar este în
acelaşi timp marea şcoalã a popoarelor[...]. In industrie existã o multitudine
de specialitãţi tehnice şi ştiinţifice, ea trezeşte în om însuşiri latente şi
nebãnuite. Pãstoritul corespunde pe plan cultural cu analfabetismul,
agricultura cu şcoala primarã şi industria cu gimnaziul şi liceul” ². Astfel,
muncitorimea aparţinea unui nivel relativ ridicat(bineînţeles, în comparaţie
cu ţãrãnimea) de cunoştinţe.

8. Salariații

• Condiţiile de muncã difereau în functie de întreprindere. Astfel,
întreprinderile mici şi atelierele erau, de regulã, insalubre,
lipsite de condiţii igienico-sanitare, iar întreprinderile mari
aveau condiţii mai bune, fiin dotate cu utilaje moderne, salã de
baie şi cantinã.
Pentru încheierea contractelor de muncã şi impunerea
respectãrii lor, muncitorii erau, asemeni statelor vestice,
organizaţi în sindicate, care luptau prin acţiuni multiple,
inclusiv greve. Ca urmare, grevele au avut intensitate mai ales
pe timp de crizã (19218-1920 şi 1929-1933). Au avut loc, în
aceste perioade, numeroase greve, cum ar fi grevele
muncitorilor tipografi din Bucureşti, reprimate de guvernul
liberali la 13/26 decembrie 1918, greva generalã din octombrie
1920, înfrântã de guvernul Averescu, greva minerilor de la
Lupeni din august 1929, grevele petroliştilor din valea Prahovei,
grevele ceferiştilor din Bucureşti din ianuarie-februarie 1933,
înãbuşite în sânge de ţãrãnişti, etc. Deşi grevele din perioada
1934-1937 au fost dispersate, şi în general au dus la
satisfacerea totalã sau parţialã a revendicãrilor, şi la angajarea
în activitatea industrialã a femeilor, ele au afectat 1708
întreprinderi, implicând 45,8% din totalul salariaţilor.

9. Funcţionari

• Un alt grup social era constituit de funcţionari.
Acestia au cunoscut o constantã crestere
numericã datoratã modernizãrii aparatului de
stat şi a necesitãţilor resimţite de unele provincii.
Conform statului, ei earu cei care un serviciu
public permanent într-un oficiu al cãrui buget era
supus aprobãrii Parlamentului, Guvernului sau
consiliilor judeţene şi comunale. Lucrãtorii
publici beneficiau de drept de vot. Totuşi aceştia
nu aveau dreptul de a declara grevã, sau de
alua decizii politice, şi nici nu puteau fi aleşi
decât dacã demisionau din funcţie.

10. Ţãrãnimea

Ţãrãnimea, principala forţã de muncã din România interbelicã, constituiau
majoritatea populaţiei, fiind subiectul celei mai largi reforme agrare din
Europa Rãsãriteanã. Totuşi, trãind cu o mentalitate conservatoare, şi fiind
incapabili ca întreprinzãtori, aceştia au rãmas una dintre cele mai sãrace
categorii sociale.
Reforma agrarã a dus, fãrã îndoialã, la imbunãtãţirea vieţii ţãranului şi la
uniformizarea distribuţiei proprietãţii agrare. Într-adevãr, un ţãran
împropietãrit câştiga de douã ori mai mult decât unul fãrã pãmânt. Astfel, au
apãrut in zonele rurale noi construcţii racordate la condiţii moderne.
Pe de altã parte, proprietãţile nou-formate de 5ha nu erau viabile economic,
mãsura fiind luatã doar din interes electoral. Apare fenomenul înstrainãrii
loturilor primite. Cauzele sunt simple: pãmântul puţin şi obligaţiile pentru
achitarea pãmântului, la care se adaugã creşterea taxelor şi impozitelor şi
scãderea preţurilor la produsele agricole, toţi acesti factori au facut ca
ţãranul de rând sã nu-şi poatã permite unelte şi maşini moderne, care sã-l
ajute sã producã atât cât sã poatã trãi in condiţii bune. Ca urmare, mulţi
ţãrani au migrat la oraş, sperând la o viaţã mai bunã; însã oraşul nu-i putea
absorbi, formându-se astfel o suprapopulaţie ruralã, constând în mânã de
lucru foarte ieftinã, care a pus o frânã în calea dezvoltãrii agriculturii.

11. Ţãrãnimea

• ţãranii veniţi la oraş au fãcut parte din categoria marginalilor, a celor
care cu greu trãiau de pe-o zi pe alta. Aceastã grupare aflatã la
marginea societaţii era constituitã din numeroşi oameni defavorizaţi,
cum ar fi orfanii, infirmii, oamenii foarte în vârstã şi lipsiţi de sprijin,
vãduvele, cerşetorii şi prostituatele. O categorie aparte dintre
aceştia o constituiau victimele de rãzboi, plãgi deschise rãmase în
urma rãzboiului în adâncul societãţii.
Deşi s-au înfiinţat, în iulie 1921 legi pentru a stopa vagabondajul şi
cerşetoria, şi s-au creat colonii de muncã, şcoli de corecţie şi aziluri
pentrubãtrâni si infirmi, aceştia rãmâneau o parte vizibilã şi
apãsãtoare a oraşelor.
Dintre marginali, prostituatele au reprezentat cel mai bine moravurile
epocii. Cea mai veche meserie din lume se practica legal, în case
de toleranţã cu aprobare de la primãrie şi sub control medical şi
legal. Fetele aveau un nivel intelectual foarte scazut şi un vocabular
trivial, însã nu practicau meseria la vedere, şi nu aveau un
comportament public imoral. Era, totusi o meserie foarte raspândita,
din care se putea supravieţui.

12. Oraşul interbelic

Viaţa cotidianã dupã primul rãzboi mondial a constituit un stil de viaţã
relativ modern, cu multe facilitãţi pentru unii şi cu mult neplãceri
pentru alţii. În general, se manifestã un caracter diferenţiat al
condiţiilor de viaţã, cât şi a mentalitãţii, în funcţie de zona locuitã,
existând diferenţe clare între mediul urban si cel rural.
Oraşul interbelic a reprezentat mediul propice dezvoltãrii unei vieţi
civilizate şi moderne.
Aşezãrile urbane ar putea fi sistematizate în patru zone funcţionale:
zona centralã, cea a mahalalelor, cea industrialã, şi cea agricolã.
Prima era formatãdin principalele clãdiri urbane, cum ar fi primãria,
liceul, tribunalul, cinematograful, teatrul, etc., fiind o zonã constituitã
din clãdiri cu faţade impozante şi bulevarde largi.
Zona mahalalelor era formatã din casele marginalilor, joase, si
înconjurate de curţi şi grãdini.
Apoi, zona industrialã era formatã din fabrici şi antrepozite, casele
muncitorilor, şi vilele personalului tehnic superior.
În sfârşit, zona agricolã aparţinea persoanelor particulare sau
primãriei. Confortul era la nivelul la care se aflau majoritatea oraşelor
Occidentale ale vremii. Existau reţea de apa curentã, strãzi asfaltate,
iluminat public(iniţial cu gaz aerian, spre sfârşitul perioadei
interbelice, introducându-se iluminatul electric; zonele periferice n-au
beneficiat în aceastã perioadãde iluminat public), servicii de
salubritate(deficitare în mahalale) şi transport în comun.

13. Orașul- amenajarea

• Transportul public era realizat prin mai multe cãi. Astfel,
existau tramvaiul electric, care l-a înlocuit pe cel tras
de cai,
• troleibuze(apãrute mai întãi în Timişoara în 1921, şi
apoi în Bucureşti în 1929),
• autobuze şi birjele sau trãsurile (preferate pentru cã
ofereau mai multe comoditãţi, asemãnãtoare cu cele de
la taxiurile de azi).
Strada oferea un adevãrat spectacol datoritã firmelor
iluminate, şi a vitrinelor încãrcate. Existau, pe lângã
acestea, vânzãtori ambulanţi ce ofereau adevãrate
spectacole prin strigãtele şi zgomotele pe care le fãceau
pentru a-şi vinde produsele.

14. Orașul- amenajarea

• Oraşul oferea o imagine diversã din numeroase
puncte de vedere, existând aici cetãţeni de
diferite nivele sociale şi intelectuale. Cei mai
dinamici dintre aceştia erau burghezii, care
aveau o condiţie socialã importantã, şi care
trãiau într-o relaţie de interdependenţã cu statul.
Viaţa orãşenilor, era influenţatã de dezvoltarea
industriei, comerţului şi serviciilor. Astfel,
bunãstarea orãşenilor depindea de dezvoltarea
economiei, afirmarea industriei având
consecinţe benefice asupra societãţii urbane.

15. Orașul

• În consecinţã, oraşul a cunoscut o relativã stare de bine,
datoritã dezvoltãrii industriei şi a progreselor în
învãţãmânt de dupã 1918(în 1930, trei sferturi din
orãşeni ştiau carte).
Guvernele liberale au fãcut eforturi pentru dezvoltarea
învãţãmântului, triplând bugetul instrucţiunii publice.
Deasemenea, în 1924 s-a dat legea învãţãmântului,
crescând numãrul de clase pentru şcoala generalã
obligatorie la 7 clase (în loc de 4) şi instaurându-se
pedepse pentru pãrinţii care nu-şi trimiteau copiii la
şcoalã. În acelaşi timp, se înregistreazã o dinamicã
ridicatã a învãţãmântului universitar, numãrul studenţilor
crescând încontinuu. Ca urmare, apare o nouã generaţie
de intelectuali, cu viziuni noi, moderne, şi interesati de
noi ramuri ştiinţifice.

16. Orașul

Nivelul intelectual şi starea financiarã au fost cele care au generat
caracteristici specifice locuinţelor, diferenţiindu-se astfel clasele sociale.
Marea burghezie, gruparea cea mai influentã a acestei perioade, avea
locuinţe în centrul oraşului, ce beneficiau de toate elementele confortului
urban. Interiorul era amenajat şi decorat sub influenţa curntelor europene,
într-un stil încãrcat care genera o atmosfera încarcatã. Existau în cadrul
acestei clase şi oameni care trãiau într-un apartament la bloc amenajat cu
mobilã simplã într-un stil modernist.
Burghezia mijlocie trãia în zona medianã a oraşului, beneficiind de
majoritatea elementelor confortului urban. Elementele prezente întotdeauna
într-o astfel de casã erau ceasul de perete, oglinda, lampa de masã, şi alte
astfel de obiecte cu rol decorativ.
Micii comercianţi trãiau în case cu parter de 2-3 camere, care nu aveau
nici luminã electricã, nici apã curentã, şi nici canalizare. Acestea se aflau la
periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.
Creşterea populaţ de 2-3 camere, care nu aveau nici luminã electricã, nici
apã curentã, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un
contrast puternic cu cele din centru.

17. Orașul

• În zonele urbane majoritatea cetãţenilor aveau mai mult timp liber
decât cei din zonele rurale. Astfel, au apãrut noi forme de
petrecere a timpului liber. În afarã de cititul presei sau ascultarea
radioului, existau, ca metode de relaxare, plimbãrile prin parcuri
(în peioada 1929-1933, în jurul Bucureştiului au fost construite
lacuri, înconjurate de grãdini şi parcuri publice).
Deasemenea, a apãrut practica vizitelor de sfârşit de sãptãmânã,
când se discuta despre artã, literaturã, afaceri, sau politicã.
O atenţie specialã aveau sãrbãtorile naţionale, cum ar fi ziua de 10
mai, ziua naţionalã, când se organizau parade şi jocuri de artificii. În
oraşele mici, un eveniment important mai era şi turneul unor trupe
de teatru.
Oraşul a fost expresia modernitãţii, a dezvoltãrii, însã, în acelaşi
timp, a fost şi imaginea unui stat format din contraste, o
reprezentare miniaturalã a întregii societãţi.

18. Satul

• Cealaltã parte, cea a tradiţionalului, se afla în spaţiul
rural, unde schimbãrile se petreceau greu iar
mentalitãţile erau pãstrate de secole.
Aici, problema locuinţei era mai puţin presantã,
neexistând acea supra populaţie urbanã. O singura
locuinţã putea adãpostii atât familia(inclusiv bunicii şi
copiii cãsãtoriţi) cât şi animalele(adãpostite, în general,
pe timpul iernii).
• Mobilierul era minim, iluminatul se fãcea fie cu gaz
lampant, fie cu lumânarea, încãlzitul se facea pe bazã de
lemne sau de coceni, iar apã curentã nu exista(era luatã
de la fântânã), cum nu exista nici canalizare.

19. Satul

• Exista diviziunea muncii în cadrul familiilor ţãrãneşti,
• femeile lucrând acasã(mâncare, tors, ţesut, împltetit),
• iar bãrbaţii „afarã”(îngrijeau animale, tãiau lemne, etc.).
• Alimentaţia era deficitarã, fiind bazatã pe porumb. Existau
neajunsuri datorita repartiţiei alimentare inegale, cãci deşi iarna
alimentaţia era sãnãtoasã, vara, vorbim de subnutriţie. Din
punct de vedere religios, ţãranii ţineau toate posturile anului.
aceste probleme de hrãnire au generat numeroase victime ale
unor boli ca rahitismul şi xeroftalmia.
Existau foarte puţini doctori în aceste zone(unu la 17000), iar
ţãranii refuzau sa meargã la doctor. Ei nu ştiuau de bacterii,
microbi sau boli infecţioase, rãmânând lângã bolnav indiferent
de boalã. Ca urmare a acestor factori, mortalitatea era foarte
ridicata la sate, nou-nãscuţii abia supravieţuind primelor 7 luni
de viaţã.

20. Satul

• Pe de altã parte, ţãranul de dupã 1918 este mult mai
interesat de politicã, şi de principalele evenimente din
ţarã. Înainte de rãzboi, se citea câte un ziar la bisericã o
datã la câteva luni, şi de multe ori, informaţiile prezentate
în aceste ziare erau destul de vechi. Însã, pe timpul
rãzboiului,interesul pentru ziare a crescut, pentru cã
acestea publicau numele mortilor de pe front. Dupã
1918, s-a pãstrat tradiţia de a citi ziarul, şi de a discuta
politicã.
• Ţãranul nu mai este total rupt de ceea ce se întamplã în
ţarã. El are opinii, şi vederi politice, şi începe sã îşi
lãrgeascã orizonturile.

21. Alimentaţia

• O altã parte a vieţii cotidiene este alimentaţia, factor care
diferã în funcţie de venituri. Deşi produsele agricole erau
relativ ieftine, perioadele de crizã au dus la inflaţie. Ca
urmare, orãşenii cu venituri mici cereau salarii care sã
reflecte nivelul inflaţiei.
Pe de altã parte, localurile ca restaurantele, birturile şi
bodegile constituiau simbol pentru categorii sociale, şi
locuri de întãlnire pentru oameni de acelaşi nivel
financiar. Ca urmare, la restaurantele de lux clientela era
din elitã, iar atmosfera era una liniştitã cu o muzicã
discretã, restaurantele de categoeia a doua erau locuri
de întãlnire pentru negustori, fãcându-se aici afaceri, şi
incheindu-se contracte verbale. Apoi, birturile si bodegile
erau create pentru categoria a treia, aici fiind o
atmosferã întunecoasã, înnecãcioasã şi zgomotoasã.

22. îmbrãcãmintea

• Un alt element care reflecta starea socialã era
îmbrãcãmintea. Aceasta era mai îngrijitã cu cãt
clasa socialã era mai înaltã, burghezia purtãnd
hainele cele mai scumpe, iar marginalii pe cele
mai ieftine.
În ceea ce priveşte moda femininã, trebuie
menţionat cã aici apar schimbãri drastice,
datoritã mişcãrii feministe, care presupunea o
femeie activã, snergicã, şi puternicã. Astfel,
fustele au devenit mai scurte, rochiile mai
vaporoase, iar pãrul mai scurt.

23. Concluzii

• Societatea interbelicã este în acelaşi timp aceea care a
încurajat dezvoltarea economiei, cât şi aceea care a
generat ideologii şi fanatisme care au dus la al doilea
rãzboi mondial. România nu este o excepţie. mişcarea
legionarã s-a dezvoltat cu ajutorul unor oameni
respectabili, cum ar fi intelectualitatea, pentru ca odatã
ajunsã ideologie de masã, sã înceapã o serie de crime
odioase.
Totuşi, România interbelicã a avut sistemul cel mai
democratic de pâna acum. În aceastã perioada omul
de rând a devenit liber sã gândeascã şi sã acţioneze
dupã propria conştiinţã.

24. Concluzii

• Viaţa socialã a perioadei interbelice depindea atât de
poziţie, cât şi de avere. Avem de-a face cu o societate
de tip capitalist, în care este rãsplãtitã atât munca, cât
şi deschiderea spre nou. Modernismul, din punct de
vedere economic şi social, câştigã în defavoarea
tradiţionalismului, creîndu-se o societate plinã de
orizonturi. Bineînţeles cã spaţiul românesc interbelic este
unul dominat de contraste, dar aceasta are loc pentru cã
România din 1918 era încã legatã de Evul Mediu. A fost
nevoie de nişte oameni inteligenţi şi capabili de a vedea
dincolo de interesele proprii pentru a crea o societate
legatã de Epoca Modernã.
Totuşi aceastã nouã creaţie a românilor va cãdea rãpusã
de comunism, în doar câţiva ani. Rezultatul a fost o
economie slabã, şi pierderea libertãţii gândului.